Nu voi spune “adio” colegilor de facultate!!!

                                  

Parcă ieri am intrat pentru prima oară pe uşa Universitaţii de Stat din Moldova, şi în curînd va trebui să ies pentru todeauna. Poate că voi mai veni, insă nimeni nu mă va numi “student”, şi nici umbra colegilor mei nu o voi mai vedea…

Fiecare dintre noi va fi departe unul de altul, aşteptînd întîlniri surprinzătoare.Bine a zis cineva că anul va fi ca luna, iar ziua ca ceasul, fiindcă oricît de dragi nu ne-ar fi unii oameni, într-o zi va trebui să renunţăm la ei.Îmi amintesc şi acum de primele zile cînd mă simţeam un pic singuratic, făceam unele discriminări faţă de viitorii colegi, crezînd că eu voi fi cel mai nesuferit, cel mai sărac, urît, şi nepriceput om, încît nimeni nu se va ataşa de mine.

Dar am greşit! Dumnezeu mi-a făcut un cadou divin, ca să fiu alături de nişte oameni minunaţi, de la care am cules gingăşia, am învăţat prietenia, şi am tămăduit sufletul spre un alt început de viaţă. Sînt nişte fiinţe ce au inimile de aur, caci cu sfaturile lor, şi poate cu puţinul care ma ajutat, au reuşit să mă trezească din somnul greuţăţilor, aducîndu-mi zîmbetul şi în clipele dureroase.

Am avut şi certuri, şi mîndrii, dar  asta trecea repede, fiindcă aceste vînturi reci nu erau pentru noi. Au fost nişte jocuri copilăreşti, care ar fi putut să rănească. Şi cunosc colegi care au avut inima atinsă de vreo  glumă aievea făcută de cineva, insă se prefăcea că nu-l doare. Se simţea apariţia unei lacrimi, dar nu o lăsa să curgă, fiincă stima şi dragostea faţă de colegi nu se putea spulbera la o simplă supărare. Îmbrăţişările de încurajare, şi susţinere, puteai să vezi la fiecare colţ.

Mă întreb uneori ce va arăta timpul peste vreo zece ani, unde vom fi, şi dacă vom putea să ne mai vedem. Dorul anilor de studenţie îl vom avea fiecare, sînt sigur că cineva dintre noi va veni din cînd în cînd,  să viziteze coridorul facultăţii noastre, să atingă uşile şi pereţii care vor aduce mirosul amintirilor. Îşi vor căuta foştii colegi  prin chipurile studenţilor care nici de gînd nu vor avea de noi. Vom îmbrăţişa profesorii, şi iarăşi lacrimi… de dor… de fericire, de regăsire şi aşteptare.

“Dragii mei colegi… păcat că am doar o inimă, şi nu îmi ajunge pentru a vă oferi mulţumirea pe care o meritaţi cu adevărat. Recunosc că nu am fost un sfînt în cetele voastre de îngeri, poate că nu am reuşit să fiu prietenul de suflet pentru toţi, am umilit uneori încrederea voastră. Îmi cer iertare, şi în puţinul timp care a mai rămas, nu trebuie să-l pierdem, caci sîntem ca o familie numeroasă, ar fi păcat să ne uităm de pe acum, apropiaţi inimile calde şi nu permiteţi timpului să ne despartă. Eu nu vă voi spune niciodată”adio”.Am mai scris că inima mea este mică, însă acolo va rămîne loc pentru fiecare amintire cu voi. Şi dacă nu ne vom vedea în viaţă, voi deschide albumul inimii, ca să văd ce mai fac scumpii mei colegi…”

Alexei Dumitru

~ de alexeidumitru pe noiembrie 18, 2007.