Odată maica mea mi-a spus:

“Fiule, oricît de departe nu am fi unul de altul, eu te simt mereu aproape.Inima unei mame nu se împacă cu despărţirea… uneori vorbesc cu tine, şi îţi povestesc multe, dar nu stiu? Auzi tu glasul mamei din inimă sau nu…”

Asa sînt mamele, iubitoare şi gingaşe. Iubiţile… şi neapărat ve-ţi descoperi că orice inimă are vocea ei.

Cînd ai posibilitatea să cunoşti oameni sau locuri noi, te bucuri mult, te simţi mai  împlinit, parcă te-ai îmbogăţi sufleteşte.Asta am simţit eu, mergînd într-o zi obişnuită într-un sat obişnuit-sau poate neobişnuit, pentru că Grătieşti este satul în care se nasc suflete înzestrate cu talent, oameni care îşi iubesc tradiţiile, obiceiurile, cîntecele şi folclorul.O dovadă a fost serata” Cultura e un strop de gînd,cultura este cuvînt”.

Sufletul seratei, Valentina Patraş, primarul comunei Grătieşti,a avut si oaspeţi de onoare, pe care i-a adus la o întîlnire de suflet cu oamenii din comună la care ţine foarte mult.

Compozitoarea  Daria Radu, Eugenia Ursu -Federaţia Cluburilor UNESCO, publicistul şi epigramistul Emil Vrabie, profesorii Maria Gusca şi Tatiana Munteanu au întregit sărbătoarea din sat.O linişte sufletească i-a cuprins pe cei adunati în sală şi evadînd în melodiile Dariei Radu “Iubiţi părinţii cit mai sînt” şi” Am să mor de prea multă iubire de viaţă”, s-au simţit parcă mai îmbogăţiţi spiritual.

Surpriza dar şi revelaţia serii au fost tinerele talente ce au frapat publicul cu o intrepretare impecabilă a unor cîntece de dor ce au trezit cele mai sensibile coarde ale inimii.Ansamblul ” Ilincuţa” este mîndria satului Gratieşti fiindcă a participat la multe concursuri naţionale şi internaţionale întorcîndu-se acasă cu victorii.

Talentul nu are vîrstă şi inima unui om talentat nu se îmbolnăveşte de indiferenţă şi încetare pentru a crea ceva frumos.Asta a demonstrat-o săteanca Cauş Ana Alexandra.La cei 83 de ani , zilnic se refugiează în vers, aducînd în faţa publicului o colecţie de poezii uimitoare.Este poeta satului şi nu o deranjează vîrsta, căci are cea mai mare satisfacţie atunci cînd aşterne pe hîrtie versurile care-i exprimă emoţiile sufletului.Un amestec senzaţional de lacrimi şi zîmbete.

Colacii rumeni din cuptor , vinul roşu şi covoarele moldoveneşti au conferit acestui mic spectacol o atmosferă aparte.

O odaie mare cu miros de artă a devenit neîncăpătoare pentru toţi doritorii de a fi mai aproape de cuvînt, muzică, tradiţii populare.Sîntem un popor bogat prin faptul că avem oameni care au grija ca tradiţiile neamului nostru să nu fie uitate.

Diavolul se amestecă in toată fapta bună. Ai vazut buruiana aceea numită hamei ? Ea se prinde de orice gaseşte în cale : de gard, de stâlp, de poartă, de copac, de păr. Numai vezi ca se ridică. Asa face si diavolul cu toata fapta bună. Se încolaceşte în jurul ei pentru a o face zadarnică, sa nu mai fie bună.
Cît de mare este darul lacrimilor ! Dar si aici diavolul aduce ispită. Si în felurile lacrimilor se alătură vrajmaşul, ca să facă zadarnică lacrima omului în rugăciune, sa nu fie primită la Dumnezeu.
Lacrimile cele adevarate, care izvorăsc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sfantul Grigorie de Nazianz – încât, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insuşi Botezul. El zice : ” Ştiu şi al cincilea botez, care se naşte din lacrimi, din pocainţa cu lacrimi, si atâta putere are botezul acela, incât este mai mare decât cel dintîi. Pentru ca Botezul cel dintâi ne sterge păcatele, dar nu ne dă putere de a nu mai pacatui.
Daca am vrea noi se poate, dar vointa omului este lasată liberă dupa Botez să aleagă : sa pacatuiască sau nu. Iar lacrimile de dupa Botez sterg si păcatele pe care le facem. Lacrimile de umilinţă sunt mai bune decat Botezul, pentru ca sterg toate pacatele care s-au facut de la Botez pana atunci si te lasă curat.
Sunt mai multe feluri de lacrimi. Daca ai lacrimi. sa iei aminte care sunt bune, care sunt mijlocii si care sunt de la satana.
Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea ingrasă pe om, dau bucurii mari sufletului – ori de manîncă, ori de nu manîncă -, dacă plange, el este sătul. Aceste lacrimi ţin si de foame si de sete, si omul nu are supărare pe nimeni. Sufletul lui pururea se bucură, pentru ca are dragoste de Dumnezeu; acela ce are lacrimi din dragostea lui Dumnezeu.
Auzi ce spune Sfantul Apostol Pavel : Bucurati-vă, fraţilor, si iarasi zic, bucurati-vă !
Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, dar acestea usucă pe om,. Lacrimile care se nasc din frica lui Dumnezeu nu ingrasă, ci usucă pe om. Deci lacrimile cele mai bune sunt lacrimile care vin din dragostea de Dumnezeu.
Omul plange si tot slăbeşte pentru că lacrimile de acest fel se nasc din frică. El se teme de muncile iadului, se teme de Dumnezeu si din această cauză plânge mereu, şi se usucă trupul lui chiar dacă ar mânca sau n-ar mânca, de ar dormi sau de n-ar dormi. Aceste lacrimi au putere să usuce firea omenească, din cauza scârbei pentru păcat, cum se usucă lemnul la foc.
Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica mortii si din frica judecaţii. Cugetând omul cum va fi la moarte, cum are să se chinuiască, cat de greu are să se despartă de trup, cat de greu va fi in ziua judecatţi, când va sta in faţa a milioane de îngeri să primească răspunsul hotărârii, unde să meargă, la bine ori la rău şi, Doamne fereste, să primească osânda veşnică. Deci şi aceste lacrimi sunt bune.
Mai sunt lacrimi mijlocii, adica firesti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi ca mama plânge după copil, copilul plange dupa mamă, tata plange dupa baieţi; sau plange unul dupa prietenul lui, ori plange soţia dupa soţ. Lacrimi fireşti sunt şi cele din boală, din suferinţă şi din tristeţe.
Sunt si lacrimi care se nasc din slava deşartă. Acestea sunt lacrimi rele.
Unul are darul umilinţei, dar plînge pentru că-i place sa-l vadă altul. Mai bine n-ar mai plînge, ca satana i-a furat aceste lacrimi.
Este bine ca omul să ascundă darul umilinţei, dacă-l are de la Dumnezeu. Dar si diavolul pune pe om sa plânga, cand il văd alţii. Daca nu poti opri aceste lacrimi, nu eşti vinovat.
Daca omul plange cu scop să-l vadă cineva sau îi place să ştie cineva că-i plangăreţ, aceste lacrimi sunt din slava deşartă şi sunt rele si chiar păgubitoare.
Mai sunt lacrimi venite din mânie. Ai vazut om, cand nu se poate razbună pe altul, plânge de ciudă. Atâta îi este de necaz, ca nu poate să se razbune pe celălalt, si plânge de amărăciune. Acestea sunt si mai rele ca cele din slava deşartă. Acestea sunt lacrimi ucigaşe si rele, pentru ca el plânge si inima-i stoarsă de satana, încât izvoraşte lacrimi de ură. Acestea sunt lacrimi foarte grele, foarte pacatoase, sătăniceşti.
Altul plange din dezmierdare. A avut prietenie cu o femeie sau cu altcineva si, cînd işi aduce aminte de dânsa, plânge. Acestea sunt aduse de dracul desfrânării.
Mai sunt lacrimi rele, care se nasc din pagube. A pierdut omul bani sau casa; i-a luat pamîntul şi plînge după avere. Aceste lacrimi sunt tot de la vrajmaşul, pentru ca omul crede că Dumnezeu nu are sa aibă grijă de el.
Deci, iata de cate feluri sunt lacrimile si nu toate sunt bune. Numai lacrimile din dragostea lui Dumnezeu, din frica lui Dumnezeu, din frica de moarte sau de muncile iadului il curaţă, îl luminează îi apropie de Dumnezeu. Celelalte sunt sau fireşti sau lacrimi rele si osînditoare.
Sfantul Dionisie Areopagitul spune ca răul adus de satana în aceasta constă : in pofta fară de minte, mânie fară judecată si închipuire sau nălucire pripită. Ai vazut care-i răul din satana si din toate slugile lui ? Pofta fara de minte, că au poftit sa fie asemenea lui Dumnezeu; mânie fară de judecată, caci se pornesc fară raţiune sa omoare pe oricine, să se razbune, sa facă rău oricarei zidiri a lui Dumnezeu si nalucire pripită că işi închipuiesc să fie întocmai cu Dumnezeu, uitand ca sunt facuţi de Dumnezeu.
Dacă ai lua de la diavoli aceste trei patimi, ei s-ar face înapoi îngeri. dar aceste trei răutăţi îi fac pe ei draci. iar, dacă ai scoate din firea lor acestea, ei ar ramîne curaţi ca îngerii, cum au fost întâi

Prin inima oarbă, spre tainicul pustiu

Rătăceşte-o umbră cu-n suflet veşnic viu

Sînt paşii tăi iubire cu urme de regrete

Ce caută cărarea a îngerilor cete.

Îmi amintesc şi-acum, privind către fereastră

De ziua cînd juram pe veci iubirea nostră

Era o zi ploioasă cu nori întunecaţi

Şi ochii mei atunci clipeau înspăimîntaţi.

Cu trandafirii roşii ce ţi i-am pregătit,

Mă îndreptam spre tine cu pasul prea grăbit

Să vin la timp, iubito, să te aştept eu primul

Să vii şi tu-ntr-o clipă, să hotărîm destinul.

 Aştept îngîndurat, cu frică şi dor de lipsa ta

Privesc în jur spre lume, dar nu te pot vedea

Buchetul meu de flori uşor se ofileşte

În mîna dreaptă încet inelul se topeşte.

 E ora cam tîrzie şi ploaia a-ncetat

Rămin singur pe stradă, toţi oamenii-au plecat

Din nou privesc în jur, n-apare chipul tău

Tu nu mai vii şi-mi pare că e un semn prea rău.

Eu mai aştept, ştiu bine c-ai să vii

Nu-mi vei trăda iubirea, a mea ai să rămîi

Că mi-ai promis, iubito, sărutul tău divin,

Zîmbetul tău de zînă şi chipul tău senin.

 Obosesc, privind spre calea-ntunecată

Aud doar vînt flămînd, nimic nu se arată

Cad în genunchi, o lacrimă apare

Îmi cade şi inelul, speranţa-n mine moare.

 Strig către cer la stele, cu glas îndurerat

Mă umilesc şi-mi spun că iar sînt înşelat

Eu te iubesc prea mult şi-n clipa blestemată

De ce nu vii acum, cînd ai să vii odată ?

Ostaşii cerului se-amuză, c-un fulger mă zdrobeşte

Din piept îmi curge sînge, în spate mă loveşte

Cu greu întorc privirea şi te zăresc pe tine

Tu stai cu arma-n mînă, zîmbind ai tras în mine.

 De ce aşa ai vrut să-mpiedici o iubire ?

Sau e un joc de-al tău, făcîndu-ţi fericire ?

Zîmbeşti tot mai departe, dai cu picioru-n flori

Te pregăteşti iubito, iubirea să-ţi omori.

Ascultă, înainte să ei sufletul meu

Priveşte aici în jos, e scris numele tău

Cu sîngele meu cald, şi dacă reuşesc

Mai scriu şi după nume: „ce mult eu te iubesc”

Grăbeşte-te şi trage, eu ochii îmi închid

Să simt cum mă omoară sufletul iubit.

Tu crezi că a mea iubire cu-n glonte se va sfîrşi?

Tu te înşeli, iubito, şi mort te voi iubi!

 Găseşte-ţi inima o clipă şi-auzi a mea dorinţă

E ultima din viaţă, te rog sa-i dai voinţă.

Priveşte-mă făţarnic, cum ştii şi crezi că-mi place

Să-mi spui că mă iubeşti, şi-apoi îndată trage.

Eu capul mi-l aplec, sînt pregătit să fac

O ultimă mişcare şi după care zac.

Că mă iubeşti îmi spui, te pierzi iar în tăcere

Şi tragi fără de milă şi fără mîngîiere…

Dar nu ai dat în mine şi repede alerg

Spre trupul tău ce cade, ca rana să ţi-o şterg.

Ai hotărit ca tu să fii cea care moare

Dar dacă mori tu, înger, durerea e mai mare!

Rănit te-mbrăţişez  şi plîng, sărut amarnic părul tău

Nu am puteri să te salvez, să te întorc este prea greu

Şi vinovatul sînt doar eu, căci primul m-am îndrăgostit

Nu înţeleg de ce cu lacrimi moartea ta eu am plătit?

 M-ai părăsit, iubito, luînd cu tine taina ta…

Această ultimă-întălnire nicicînd n-o voi putea uita.

Mormînt peste iubire sap ca să-ţi îngrop frumoşii ochi

Pe cînd tu pe a mea iubire, trebuia să o îngropi.

 Cine ai fost, ce ai dorit şi cîte suflete-ai luat,

Ce pentru mine ai simţit, că liber viaţa ai cedat?

Amar va fi în suflet, amar va fi şi greu

Această amintire ce-o voi păstra  mereu.

 ……………………………………………………..

Prin inima mea oarbă spre tainicul pustiu

Rătăceşte-o umbră c-un suflet veşnic viu.

Păcat că îngeri nu-s, doar demoni o-nconjoară

Pe al ai suflet vîndut spre veşnica pară…    

                               6 februarie 2007
                        Ora 23.12

Cum să nu mă-ndrăgostesc,

Cînd ochii tăi încet mă cheamă.

Şi tot încerc să nu-i privesc,

Dar de nu-i văd îmi este teamă.

Că ochii tăi sînt nişte stele,

Ce luminează pe orcine.

Încît mă înfrunt cu inimi rele.

Ce te doresc la fel ca mine.

Cu gînduri false şi cu dor.

Spre chipul tău nevinovat.

Rămîn un trup putrezitor,

Ce încă nu e îngropat…

Uneori visez o lume.

Unde te mai întîlnesc.

În urma ta te strig pe nume.

Nimic nu auzi ce eu vorbesc.

Tu pleci grăbită şi nu vezi.

Că-n suflet de durere a nins.

Aş face orice ca să mă crezi,

Şi să nu pleci la altul-n vis.

Cînd mă trezesc, e şi mai rău,

Sterg lacrimi de singurătate.

Rostesc încet numele tău.

Sînt iarăşi viu pe jumătate.

De ce eu te iubesc pe tine?

Şi cine e în inima ta?

De ce îmi mint speranţa în mine.

Rănind mai tare rana mea…

Alexei Dumitru

În odaia întunecoasă, stă un tînar neclintit.

E culcat pe un pat de gheaţă, e aproape adormit.

Ochii parcă mai sclipesc, se aude încet suflarea.

Priveghind la geam aşteaptă cînd se va topi lumînarea.

Lumînarea se va stinge, nu mai are mult să ardă.

Şi lumina din odaie tinereţea o să-şi piardă.

Fiindcă acel tînar zace, dar nu ştie ce va fi.

Se va îndura minunea, sau pîn-mîine va muri?

Doctorii nu mai au şanse să salveze viaţa lui.

Doar o unică salvare , va fi voia Domnului. 

Stau pe masă înşirate zeci şi zeci de documente.

Care cer inimă în plus, şansa ce-ar putea să-l scăpe.

E nevoie de transplant, e nevoie de ajutor.

Ajutor la care nimeni nu ar putea ceda uşor.

Cine inima işi va da , pentru un străin ce moare?

Cînd rămîi o amintire, iar el poartă a ta suflare.

Doamne!Ce miros de lacrimi, e în odaia alăturată.

Plînge o mamă la icoane, cu privirea înfierbîntată.

Şi nici lacrimi nu mai are, stă distrusă în ungheraş.

Oferindu-şi viaţa in schimb, pentru scumpul fecioraş.

Intră maica speriată în micuţa lui cămară.

Repezindu-se să asculte a lui slabă inimioară.

Bate!Bate! El doar doarme cu un somn de îngeraş.

Liniştită a zîmbit, mîngîindu-şi cu durere pe bolnavul fecioraş.

Avind ochii mult mai palizi, tînarul vorbi încet:

“Unde ai fost măicuţă dragă, eu demult aici te-a aştept.

De ce plîngi că totu-i bine, şi durerile au trecut.

Sînt doar obosit un pic, şi nu pot să te ajut.

Ce spun medicii, că eu mă prefac că nu-i aud.

Doar am vise mari în viaţă, mai am multe de făcut.

Vezi! prietenii nu au timp să mai treacă pe la mine.

Dei vei întîlni pe drum spune-le că ma simt bine.

“Iartă-mă mamă pe mine, că sînt om fără folos.

Ştiu că ţi-ai dorit întruna să-ţi vezi fiul sănătos.

Te iubesc atît de mult, dar te fac să plîngi mereu.

Lasă-mă in voia soartei, poate mă ia Dumnezeu.”

 Maica liniştită ascultă, lăcrimînd îngîndurată.

Işi îmbrăţisează fiul, apoi pleacă disperată.

Şi include o melodie melancolică de vis.

Dar lumînarea de la geam, n-a mai rezistat-sa stins.

Ah, ce dimineaţă tristă a adus o altă zi.

Tînarul deschide ochii dar nu poate tălmăci.

Ce-i cu el, unde se află, de ce nimeni nu-i vorbeşte?

Doctorii se adună în jur şi cu milă îl priveşte.

Vine o soră medicală aducînd în dar o floare.

Floare cu miros de mamă, iar alături o scrisoare.

El deschide acel răvaş si citeşte înfăcărat.

Tremurînd ca în faţa morţii, rece şi inspăimîntat.

“Fiule! ce stai pe gînduri pleacă,  repede acasă.

Te aşteaptă poza mea, cu bucatele pe masă.

Fiule! sînt fericită pentru tot ce-am hotărît.

Că de azi îţi sînt mămică, asezată în piept, şi în gînd.

Înţelege! eşti bărbat, şi în dar de ziua ta.

Unicul cadou al vieţii, a fost inimioara mea.

Eu cu mine am luat inima ce te-a durut.

Pentru tine dragul mamei schimb cu moartea am făcut.

Acum inima din tine, poartă chipul mamei tale.

Şi iţi voi şopti întruna, voi fi sprijin şi îndrumare.

Nu mă plînge, că sînt vie, te rog nu mă supăra.

Nu uita că zac în tine, de azi sînt inima ta.”

Fiul a rămas ca piatra, el jos capul îşi apleacă.

Sărutînd scrisoarea maicii, lacrimile îl îneacă.

“Sincere felicitări” îi spun medicii plecînd.

Din inimă glasul mamei îl aude suspinînd.

Peste ani la un mormînt, o familie se adună.

Toţi aprind lumînări, vorbesc, gălăgia se răsună.

Este fiul ei cel drag, vine aici de multe ori.

Cu nepoţi îmbujoraţi, şi-i sădesc bunicii flori.

Alexei Dumitru

Parcă ieri am intrat pentru prima oară pe uşa Universitaţii de Stat din Moldova, şi în curînd va trebui să ies pentru todeauna. Poate că voi mai veni, insă nimeni nu mă va numi “student”, şi nici umbra colegilor mei nu o voi mai vedea…

Fiecare dintre noi va fi departe unul de altul, aşteptînd întîlniri surprinzătoare.Bine a zis cineva că anul va fi ca luna, iar ziua ca ceasul, fiindcă oricît de dragi nu ne-ar fi unii oameni, într-o zi va trebui să renunţăm la ei.Îmi amintesc şi acum de primele zile cînd mă simţeam un pic singuratic, făceam unele discriminări faţă de viitorii colegi, crezînd că eu voi fi cel mai nesuferit, cel mai sărac, urît, şi nepriceput om, încît nimeni nu se va ataşa de mine.

Dar am greşit! Dumnezeu mi-a făcut un cadou divin, ca să fiu alături de nişte oameni minunaţi, de la care am cules gingăşia, am învăţat prietenia, şi am tămăduit sufletul spre un alt început de viaţă. Sînt nişte fiinţe ce au inimile de aur, caci cu sfaturile lor, şi poate cu puţinul care ma ajutat, au reuşit să mă trezească din somnul greuţăţilor, aducîndu-mi zîmbetul şi în clipele dureroase.

Am avut şi certuri, şi mîndrii, dar  asta trecea repede, fiindcă aceste vînturi reci nu erau pentru noi. Au fost nişte jocuri copilăreşti, care ar fi putut să rănească. Şi cunosc colegi care au avut inima atinsă de vreo  glumă aievea făcută de cineva, insă se prefăcea că nu-l doare. Se simţea apariţia unei lacrimi, dar nu o lăsa să curgă, fiincă stima şi dragostea faţă de colegi nu se putea spulbera la o simplă supărare. Îmbrăţişările de încurajare, şi susţinere, puteai să vezi la fiecare colţ.

Mă întreb uneori ce va arăta timpul peste vreo zece ani, unde vom fi, şi dacă vom putea să ne mai vedem. Dorul anilor de studenţie îl vom avea fiecare, sînt sigur că cineva dintre noi va veni din cînd în cînd,  să viziteze coridorul facultăţii noastre, să atingă uşile şi pereţii care vor aduce mirosul amintirilor. Îşi vor căuta foştii colegi  prin chipurile studenţilor care nici de gînd nu vor avea de noi. Vom îmbrăţişa profesorii, şi iarăşi lacrimi… de dor… de fericire, de regăsire şi aşteptare.

“Dragii mei colegi… păcat că am doar o inimă, şi nu îmi ajunge pentru a vă oferi mulţumirea pe care o meritaţi cu adevărat. Recunosc că nu am fost un sfînt în cetele voastre de îngeri, poate că nu am reuşit să fiu prietenul de suflet pentru toţi, am umilit uneori încrederea voastră. Îmi cer iertare, şi în puţinul timp care a mai rămas, nu trebuie să-l pierdem, caci sîntem ca o familie numeroasă, ar fi păcat să ne uităm de pe acum, apropiaţi inimile calde şi nu permiteţi timpului să ne despartă. Eu nu vă voi spune niciodată”adio”.Am mai scris că inima mea este mică, însă acolo va rămîne loc pentru fiecare amintire cu voi. Şi dacă nu ne vom vedea în viaţă, voi deschide albumul inimii, ca să văd ce mai fac scumpii mei colegi…”

Alexei Dumitru

După cum bine ştim in RM există tot soiul de partide, printre care se numară şi Partidul Popular Republican-fondat in mai 2005. Pentru a afla mai multe lucruri despre politica dusă de ei, ne-am luat inima în dinţi si citeva întrebări in buzunare şi le-am facut o vizită. Nimeni nu ne-a reproşat nimic, ci din contra au fost foarte binevoitori. Preşedintele partidului este Nicolae Andronic care cu parere de rău nu era prezent la moment. Însă, vicepreşedintele Victor Josu a acceptat să ne ofere unele informatii despre activitatea”cetaţii”lor. În primul rind a afirmat cu tărie ca ei nu acceptă politica dusă de comunişti, şi nici de cea aşa zişilor”aliaţi” ai lor-Popular Creştini Democraţi, căci aceştea îi critică fară motiv prin tot felul de dosare. Iurie Roşca în persoană a încercat sa facă nişte jocuri de culise, însă nu ia reuşit, astfel relaţia dintre partide devenind mai aspră. Ei mai cred că din cauza acestor partide , justiţia nu a devenit independentă dar dependentă de corupţie. Tratîndu-ne ca pe nişte viitori jurnalişti, au pus accente şi pe ştirile politice din ultimul timp, care inundă societatea de azi-argumentînd ca ele nu poartă nici un caracter politic., ci unul de birfă ordinară, predestinat impresionarii cetaţenilor:”E un teatru, şi nimic din  ce a fost pus la temelia statului e doar o minciună evidentă”. Înteresant a fost faptul ca Victor Josu la fiecare întrebare compara soarta altor partide cu destinul lor.

Ei optează pentru ca oamenii sa nu voteze Partidul fară ca să nu ştie membrii lui, persoane menite sa lucreze pentru binele poporului. Nicolae Andronic a afirmat la masa rotundă, din pragul alegerilor locale din 2007,cu participarea partidelor de orientare democratică:”Lucrul care contează  cel mai mult la partidele necomuniste este mesajul. Noi ne ciondănim între noi pe un segment foarte îngust, care abia dacă constitue 25% din totalul electoratului. Munincipiul e un mecanism care trebuie gestionat. “(Lt. si Arta, nr 17(3217)26 aprilie 2007)

In viziunea lor societatea nu e pregatită sa-şi apere drepturile din moment ce nu pre ştiu legile prevăzute de constituţie.PPR nu pregăteşte  surprize pentru viitoarele alegeri, ei vor să treacă la fapte după care să aducă la cunoştinţa cetaţenilor.

Despre preşedintele ţării V.Voronin, il consideră un politician puternic  insă conduce cu nişte viziuni de care nici el nu este sigur:”El acum nu este nici cu ruşii nici cu Europa, ci rămîne cu interesele sale personale,plimbîndu-se de mină cu mitropolitul”-spune Victor Josu.

Va rămine PPR pe propriile picioare, sau se va uni cu alte fractiuni pentru a putea ţine piept tuturor avalanşelor politice? Va incerca din rasputeri să ciştige încrederea oamenilor, sau vor ramîne si pe mai departe un partid nu chiar atît de cunoscut?

Ei spun ca au un program nou si o tactică nouă, fiind perfect pregătiţi să adune poporul in mîinile lor. Dar după părerea mea, noi am ajuns a fi foarte sceptici si nu ne lăsam impresionaţi de promisiunile actanţilor diletanţi.Vom trai si vom vedea, oricum viitorul va fi in mîinile cuiva.

Alexei Dumitru.

Dincolo de glumele care se fac pe seama credinţei în zodii ( horoscop ), această credinţă există. Este curios, dar oamenii care refuză ideea unui Dumnezeu Creator, preferă să se supună unor berbeci imaginari care aleargă prin stele. O gospodină trece cu vederea cuvintele lui Hristos: “iubeşte pe aproapele tău”, dar o ascultă pe prezentatoarea TV, dacă îi zice: “astazi veţi avea o zi grea, evitaţi conflictele cu cei apropiaţi”(zodia … – horoscopul zilei).

Faptul ca omul e îndreptat spre latura tainică a existenţei sale, vorbeşte despre dualitatea naturii umane. Pe de o parte, lumea imediată, vazută, iar pe de alta parte, lumea mistică, necunoscută si nesigură, dar prezentă în chip latent în fiecare. Omul crede, dacă nu în Dumnezeu, atunci în orice altceva.

Lumea interioară a acestor oameni e o lume caleidoscopică, dezordonată, care îşi lasă amprenta asupra modului de gândire si de receptare. De aici fragmentarismul lumii moderne si, mai ales, postmoderne, lumea clip-urilor si a colajelor.

Omul are nevoie de repere în univers, el nu poate să existe de la sine. Experienţa fricii, a singurataţii, ne împinge spre credinţele cele mai ciudate. E adevărăt, exista stele si constelatii, fiecare cu nume si traiectorii proprii, dar cum putem crede ca un corp iraţional poate influenta în vreun fel fiinţa atât de complexa care este omul? Ce-i drept, în complexitatea sa, omul poate să creadă chiar si că luna, care nu e decât un bolovan, poate să-i hotarasca soarta! Aceasta credintă ma duce cu gândul la personajul lui Creangă, care plângea de frica bolovanului de sare de pe sobă.

Sfinţii parinţi spun că obisnuinţele sunt a doua fire. De aceea, omul care ascultă mai multa vreme horoscoapele, ajunge, în cele din urmă, sa fie o umbră a semnului  zodiacal. Aceşti oameni nu îşi dau seama ca devin foarte vulnerabili, pentru ca e destul să-i afli zodia si poţi face cu el ce vrei, îl manipulezi ca pe un zombi, ceea ce e valabil, mai ales, pentru femei.

Noi suntem invitaţi sa imităm sau pe Hristos, sau berbecii, taurii si racii zodiacali. Imitând, devenim, susţine ascetica ortodoxă. Dar, desigur, fiecare e liber sa aleagă ceea ce vrea el sa devină.

Sfaturi ortodoxe.

Omule tu crezi în dragoste?

O întrebare absurdă care aduce răspunsuri reci si calde, sau de multe ori tăcerea. Să iubeşti înseamnă să fii mereu un copil rebel şi naiv, căci nu mai auzi glasurile din jur, eşti nepăsător de propria viaţă, fiindcă vezi înaintea ochilor tăi doar fiinţa iubită.De acest virus al dragostei mai mult se infectează tinerii, cei care încă nu pot să-şi exprime sentimentele.

Mulţi adolescenţi iubesc in taină, rămîn mulţumiţi de aşa cum este, au înteles că uneori e plăcut să suferi din iubire-dar pentru un timp.Dacă vom îngropa iubirea în adîncul inimii care bate pentru cineva, atunci ne vom îngropa pe noi înşine de vii.

Absurdul nici la copitolul “iubire” nu lipseşte, din contra aici e cu mult mai grav. E greu cînd iubeşti o persoană care crezi că anume ea îţi va ocupa jumătatea în viitor, şi la moment te dezamăgeşti aflînd că acea persoană aparţine altcuiva. Şi rămînem cu inima slabă, încetăm să visăm, fiind bolnavi de răni sufleteşti, nici nu mai înţelegem dacă avem inimă, sau nu…

În aceste cazuri unii indivizi işi cheamă întunericul asupra vieţii, mergînd agale cu paşii spre sinucidere.O ispită care ne mai vizitează pentru a cîştiga victime.

Nu există judecată pentru sentimente, şi mulţi îşi învinovăţesc destinul, dar destinul se numără şi el printre superstiţii.Chiar dacă iubeşti, şi dragostea nu iţi este împărtăşită exact ca în visurile tale, nu poate fi un motiv ca să nu mai crezi în iubire.Mai bine continue să lupţi, şi uită că suferi.Aşa cum există o speranţă către puterea divină pentru salvarea sufletului nostru, de asemenea este şi puterea divină a dragostei, care mai face cu timpul unele schimbări.

Omul este mereu iubitor, chiar dacă se preface. Se minte pe sine pentru că îi este frică să recunoască.Nu îşi deschide inima ca nu cumva cineva să îi spulbere visele şi aşteptările. Un leac pentru calmarea sufletului poate fi şi singurătatea căci in acele clipe auzi doar sfaturile inimii tale. Cînd iubeşti singurătetea nu este un pericol, e o pocăinţă…

Din suflet am adus rînduri pentru iubitorii care încă işi caută iubirea. Nu sta la îndoială, strigă cît poţi de tare:”TE IUBESC” cu acest cuvînt nu umileşti pe nimeni.Pe nimeni…

Alexei Dumitru